Numele

Flamenco deriva din vocabularul arab, din termenul "fellah menkum", care înseamna fermier (taran) care apartine grupului sau, sau fermier fara pamant. Când acest cuvânt a aparut în folclorul andaluz, îi denumea pe "gitani", poate si pentru ca erau foarte dispretuiti de oameni din cauza micilor delicte pe care au fost obligati sa le comita în timpul persecutiilor. De aceea, ei au adoptat si pseudonimul de "flamenco". Din cauza faptului ca acesti oameni au fost primii interpreti ai cântecelor lor traditionale, cuvântul "flamenco" va fi folosit pentru a clasifica nu numai pe gitani, ci si muzica lor, cântecele si dansurile lor originale.

Alti cercetatori sunt de parere ca "flamenco" derica direct din "flammingo", deoarece, în secolul al XVII-lea, Garda Flamanda (Flamenco Guard sau Fiandre Guard) pazea bunurile provenite din Lumea Noua. Andaluzii considerau straina si aroganta aceasta prezenta, ca aceea a gitanilor, care vor începe sa fie apostrofati prin termenul dispretuitor de "flamenco".

Asa scria în 1881 Antonio Machiado y Alvarez (demofil) : Gitanii numesc pe andaluzi "Gachos", în timp ce acestia din urma îi numesc pe gitani "flamencos" (flaminghi) din cauza culorii negre-castanie a parului lor, în opozitie cu blondul sau rosul nativilor flamanzi.

Oricare ar fi originea acestui cuvânt plin de semnificatii, dupa unii pasionati, flamenco reprezinta un însusi "stil de viata, poate chiar viata însesi". Este o armonie între tinuta (dejado), ritm (compas) si singuratate (soledad), care dau nastere unei arte pline de sensuri si de viata.

Amintea cineva ca trebuie sa ai un suflet de piatra si un spirit atat de curios alcatuit ca sa nu fi cucerit sau macar miscat de vigoarea si pasiunea unei Rumba sau de profunzimea si durerea dintr-o Torantas sau Seguiryas.

Ca si Bluess-ul si Jazzul, care la origine erau exclusiv în patrimoniul afro-americanilor si care azi sunt expresia artistilor din întreaga lume, si Flamenco reprezinta marturia universalitatii muzicii.